Câine mic, suflet mare, inimă cât un munte

Sau atunci când l-a lovit o maşină şi nu a mai putut să se mişte, dar s-a forţat atât de tare, că s-a ridicat doar de dragul meu, cu greu, în picioare, tremurând din toate încheieturile, doar ca să se joace? 

Sau când l-am hrănit cu linguriţa, că altfel nu se apropia de mâncare, atunci când a avut febră? A resimţit şi el pandemia în felul lui.

Dar am să-ţi povestesc altceva.

Înainte de toate, vreau să-ţi dau un pic de context. Sunt nevăzător. 

Şi nu aş fi specificat asta dacă nu ar fi avut absolut deloc sens. Era printre primele dăţi când am mers singur dintr-o locaţie în alta. Ce-i drept, stau la ţară, iar curtea bunicii nu e foarte departe de a mea. Să tot fie vreo 100 şi ceva de metri.

Era pe la jumătatea lunii martie. 

Martin, că aşa îl cheamă, nu mergea mai departe de străduţa noastră – să fie vreo 15 metri. Acolo se întâlnea el şi sporovăia vesel sau îşi lua bătaie de la ceilalţi fraieri.

Un pic panicat, mi-am luat bastonul şi am plecat către casa bunicii. Era destul de frig, eram atent la tot ce mişca.

La un moment dat, tot înaintând, am auzit că un câine vine după mine. 

Dar am zis să nu îl bag în seamă. Atunci când ai baston în mână poate părea o armă pentru un câine şi e posibil să te atace.

M-am întâlnit cu un vecin care m-a salutat:

— Al cui e ăsta? 

— Nu ştiu, am zis, o fi al străzii.

După ce mi-am salutat vecinul, am continuat să merg spre bunica. Câinele se ţinea scai după mine.

Ca să nu o mai lungesc mult, când am ajuns acolo şi am intrat pe poartă, a dat să intre şi câinele. 

Dar Paulică, câinele bunicii, voia neapărat să îşi apere teritoriul.

Da, era el. Martin. Venise după mine. 

Nu înţeleg nici acum ce a fost în capul lui. El, care nu se deplasa mai mult de 15-30 de metri de casă…

Aşa a fost el pentru o singură dată, unicul câine ghid de pe Temu. I-ar mai fi lipsit şi eticheta cu Made in China.

Asta e povestea lui, nu a mea. 

A trăit 15 ani, dar s-a îmbolnăvit, s-a chinuit, şi a rămas la fel de vesel ca întotdeauna.

E o poveste de la ţară cu un câine mic şi prostănac, dar – aşa cum am spus – sincer şi simpatic, curajos dar şi fricos totodată. Şi nu, nu-i spuneam replica celebră din „Curaj, Câinele cel fricos”. Nu m-a făcut niciodată de râs.

Era cel mai fericit când doar puneai mâna pe el, şi se rostogolea cu burtica în sus, doar ca să îl mângâi.

Pe lângă el au mai trăit alţi câini: Saşa, Saşa Doi, un alt câine fără nume, şi tembelul pe care îl am acum. 

E cunoscut sub mai multe nume: Ursu, Satana, Codrin. Da, atât s-a putut.

Toţi i-au redat cheful de viaţă, l-au chinuit, s-au jucat cu el.

Dar el era răbdător ca de fiecare dată şi mârâia nervos când ceilalţi încercau să-i ia mâncarea.

Au trecut prin viaţa lui, şi a mea, însă el a lăsat cea mai puternică amprentă.

A murit anul trecut.        

„A fost un câine mic, dar cu o inimă mare. Mi-a arătat ce înseamnă iubirea necondiționată, loialitatea fără margini și puterea de a te ridica, chiar și atunci când viața încearcă să te doboare. el s-a ridicat mereu pentru mine. Și, la final, când a simțit că trebuie să plece, a făcut-o în tăcere. Nu a vrut să îl vadă nimeni suferind.

Martin a fost mai mult decât un câine. A fost prietenul meu, loial, iubitor şi curajos.

Mi-e dor de tine, bătrâne!