Eseu despre iubire și pisici vindecătoare
Eseu despre iubire & pisici vindecătoare
Articol scris de Bianca Buznicea
Cred că singurătatea este ceva cu care toți ne confruntăm, în mai mică sau mai mare măsură.
Pentru unii dintre noi poate deveni ceva minunat – un refugiu din lumea exterioară, care vine cu prea multe responsabilități, așteptări, riscuri, conflicte… Acei oameni care văd lumea ca pe un loc în care trebuie să fii tot timpul „bine”, să răspunzi rapid la mesaje, să nu uiți zile de naștere, să îți ții emoțiile în frâu și fruntea sus.
Însă, pentru mine, singurătatea este cea mai apăsătoare. Mă apasă în piept, în tâmple și mai ales în acele momente când pare că nu am pe cine să sun doar ca să spun:„Hei, azi a fost o zi bună.”
Am nevoie să-ți povestesc ce bine mi-a mers azi, sau dimpotrivă, să mă plâng de ce m-a ținut în spate. Să-ți trimit o poză cu cățelul văzut în troleul 86. Aștept să mă suni când ai terminat la muncă. Ador să-mi gătești. Zâmbesc citind poezia care ți-a amintit de mine…
Iubesc să-ți spun și să te aud spunând „Te iubesc.” Așa știu eu că nu sunt singură. Așa știu că exist, în viața cuiva, în afara alei mele.
Vinerea trecută am suferit un traumatism la genunchiul drept și am ajuns, pentru prima dată, la camera de gardă.
Pe hol mirosea a dezinfectant, iar în salonul de urgență timpul curgea mai lent și mai dezordonat. „Câteva zile de repaus”, mi-a recomandat doamna doctor după ce mi-a pus fașa, apoi mi-a înmănat rețeta cu toate medicamentele și alifiile posibile și imposibile.
„Mulțumesc mult, la revedere.”
Zilele acelea la pat mă îngrozeau.
Am dat mesaje prietenilor, anulând toate planurile de weekend. Am închis telefonul, am luat un Nurofen.
Și așteptam să treacă timpul. Nu mă dureau atât ligamentele, cât sunetul liniștii. Mă simțeam… singură. Fizic. Și mental. Era atât de… liniște. Genul de liniște care nu te odihnește, ci te face să te auzi prea bine pe tine.
Cu pași mici și repezi a intrat Prinți, mi-a mieunat un salut destul de indignat, a sărit lângă mine, pe pat, și a început să-mi spele tacticos genunchiul. S-a spălat și pe sine, ca și cum ar fi făcut un gest de solidaritate tăcută, s-a încolăcit și a adoarmit cu capul sprijinit de mine.
Torcea și părea să umple camera cu sunetul ei de motoraș de Trabant – o vibrație vie, caldă, prezentă.
M-a furat și pe mine somnul, mai calmă și mai liniștită decât reușisem să fiu de la traumatism și până atunci.
M-am trezit cu realizarea – transmisă prin vis, era ceva ce n-aș fi putut înregistra niciodată pe cale empirică – că poate iubirea are mai multe forme decât știm noi, oamenii, să percepem.
Nu e mereu spectaculoasă, nu vine cu gesturi mari. Uneori vine tăcut, cu pași moi pe parchet, cu o coada pufoasă și o respirație mică pe pieptul tău. Întrucât cea mai pură formă de iubire este aceea care nu necesită cuvinte.
Se manifestă atunci când stau în pat cu alt suflet, și știu că genunchiul mi se reface sub cele trei straturi de: orteză, Clafen forte și (cel mai important!) păr de pisică.
Donează
Selectează modul prin care vrei să donezi
Adoptă
Selectează adăpostul din care vrei să adopți
